Semne bune anul are

Din atelier

Prietenul meu spune că trebuie să învățăm să mergem pe picioroange, că în curând n-o să mai putem merge altfel prin camera mea. Niciodată n-a fost atât de plină de imprimante, ambalaje, plicuri, ghilotine, scoci, lipici, foarfeci, cuttere, calendare, calendare, calendare.

Am ținut toată lumina soarelui în palma stângă

Discountul în lucrul manual

Nu știu cum lucrează alți artizani și cum își fixează prețurile și reducerile, dar pot povesti ore în șir despre munca mea și motivul pentru care cred că a cere discount unui om care lucrează produse unicat cu mâinile lui este echivalent cu furtul demnității lui.

Puzzle

Cât mi se usucă culorile pe luna noiembrie, m-am jucat puțin cu aprilie. Îmi plac culorile de apă, dar trebuie să aștepți atât de mult până se usucă...

În altă ordine de idei, Velocalendarul 2013 e aproape gata și va fi disponibil la sfârșitul lunii în Shop. Detalii săptămâna viitoare.

Pop-up card

Mama visează la casa de la țară. Vrea să cultive legume și fructe, să îngrijească flori, să crească pui și pisici și să gătească în aer liber. Mama vrea în primul rând să fie liniștită, alături de tata, într-o căsuță mică, doar pentru ei doi. Dar când fac planuri pentru casa pe care vor s-o construiască, mereu adaugă câte două-trei camere în plus pentru vizitatorii care au lipsit mulți ani din viața lor.

Așa că de ziua ei, mamei i-am făcut cadou un mic vis într-o felicitare pop-up.

Cumulonimbus

Căutam loc pentru presat câteva frunze adunate astăzi în parcul Kiseleff și-am dat peste jurnalul meu de călătorie de anul trecut. Și pentru că tot a plouat azi, am redescoperit o poveste cu nori scrisă în trenul spre Arad, într-o dimineață de sfârșit de iulie.

Într-o după-amiază de vară, norii cumulonimbus s-au strâns deasupra Lugojului pentru a îndeplini prezicerile meteo de cu seară. Vreme de o săptămână au tot băut apă din Timiș, așa că era timpul să-și ocupe locul în formație. Cei mai înalți în spate, cei mai mici și neastâmpărați în față, ca pentru o poză de familie. Vocalizele gata făcute, dirijorul își întinde bagheta. Când... șșș! Liniște deplină.

Fix sub ei, pe o bancă din parc, două fete vorbeau. Una întingea sărățele într-o conservă de hering, iar cealaltă bea chefir cu cola. Norii nu prea înțelegeau ce-și spun fetele, mai ales că una dintre ele plângea, mai mare mila. Și cum o vedeau cu ochii leoarcă, mai că se scăpau și ei. Dar dirijorul, impresionat de energia dintre cele două ființe mărunte, lăsase bagheta deoparte.

Când văzură ei că nu e cale să-și facă treaba acolo și era cât pe ce să facă pietre la rinichi, norii cei mari i-au suit în cârcă pe ăi mici și au luat calea Timișului, în căutarea unui loc ferit. Dirijorul însă, a rămas mult timp în loc și, în final, a trebuit să meargă la medic.

Formația a rămas astfel fără lider și fiecare cânta acum după cum îl tăia capul, încât ba ploua cu grindină cât oul de struț, ba burnița, ba răpăia, ba ploua cu lacrimi de crocodil, iar oamenii fură nevoiți să inventeze câte o umbrelă pentru fiecare tip de ploaie.

Iată dară de ce ființele mărunte nu trebuie să facă treaba norilor și să verse picuri pe ochi pentru orice fleac.

Povestea a fost inspirată de o ceartă cu Helen și de o femeie pe care am cunoscut-o în tren și care spunea că la Londra oamenii au mai multe tipuri de umbrele, pentru mai multe tipuri de ploi.